N-ai fost tu niciodată prea vesel. Nici prea frumos. Dar parcă acum ești și mai trist, ești și mai urât. Oraș industrial, fără industrie, oraș romantic fără poezie, oraș bacovian cu Bacovia din fier vopsit. Și totuși ești orașul dintre râuri, prin apele cărora am învățat să înot, orașul cu parcul pe aleile căruia era ceva, cândva, nu mai știu ce…
Ești un oraș fără nicio miză. În ultimii ani s-au tot bătut niște băieți să pună mâna pe tine, unii au reușit alții au pierdut, alții vor reuși probabil din nou ca să fie la fel de inutili, iar între găștile astea, cine ești tu?
M-am plimbat astăzi dimineață prin centru și am avut impresia unui spațiu pustiu. Aproape pustiu. Trei chipuri de trecători, aproape identice. O fi toamna, o fi frigul, frica de ziua de mâine? O fi lentoarea aceeasta provincială care face ca totul să deruleze altfel, mai moale, mai fără vlagă?
Nu m-aș mira să văd într-o zi, ca desprinsă dintr-un cunoscut roman a lui Gabriel Garcia Marquez, o vacă în balconul clădirii de veac 19, din inima cetății. O vacă liniștită care contemplă asfințitul, asta e efigia ta, acum la ceas aniversar.
La mulți ani, oraș mizerabil, la mulți înainte Bacău de legendă, târg violet și violent, cu doi de Bacovia unul de piatră și celălalt din fier și plastic, față în față pe aceeași stradă cu urme de plumb.
Share
