În loc de prolog
În principiu, omuciderea înseamnă a suprima viața unei persoane. Juridic, omuciderea se poate realiza comisiv, dar și omisiv, cu intenție, directă, indirectă sau depășită, din culpa de toate gradele. Încă din cele mai vechi timpuri oamenii s-au străduit să legifereze contra crimei. Hammurabi a pus să fie scluptat primul cod, acum vreo patru mii de ani. Și scris a rămas până astăzi: ”dacă cineva fură pe fiul altcuiva, va fi omorât; dacă un sclav lovește un om liber, îi vor fi tăiate urechile; dacă un bărbat lovește o femeie însărcinată, iar aceasta pierde sarcina, el îi va plăti zece șekeli; dacă un constructor construiește o casă, și o construiește bine, proprietarul va plăti doi șekeli pentru fiecare suprafață a casei; dacă, însă, nu reușește, și casa se prăbușește, ucigându-l pe proprietar, constructorul va fi omorât; dacă fiul proprietarului va fi omorât, fiul constructorului va fi ucis”.
Desigur, spiritul vindicativ pe care-l presupune acest prim cod de legi cunoscut în istoria umanității, în sensul în care se va vorbi mai târziu la vechii evrei de ”legea talionului”, nu ducea la realizarea echității sociale, așa cum este acesta asumată de prevederile penale contemporane. Mă interesează însă ideea fascinantă, dat fiind vechimea codexului, a efortului de a sistematiza nuanțele omuciderii, totul din dorința de a proteja valoarea inestimabilă a vieții. Iată că, încă de acum patru milenii, crimă nu însemna doar a înfige sulița într-un semen. Apare ideea că omuciderea este la fel de periculoasă pentru societate și dacă suprimarea vieții se face printr-o conduită greșită, intenționat sau nu. Cu alte cuvinte, există o multitudine de feluri prin care poți ucide. Și prin a face, dar și prin a nu face. Prin a fi autor, coautor, instigator sau complice. Exista, deci, în societate, conștiința unor tipuri diferite de vinovății și responsabilități. În fond, un codex e o cutumă scrisă. Până să-și pună regele amorit meșterii să-i nemurească pe stelă cele 282 de articole, plus un prolog și un epilog, acestea deveniseră deja funcționale la nivelul comunității prin alte mecanisme. Adică știau.
După patru mii de ani, undeva în Est, omuciderea, desi prevăzută în detaliu în codurile penale, a devenit din punct de vedere social identificată mai mult prin crima de drept comun. Eu cred însă că dacă Hammurabi ar fi trait acum, în România, ar fi pus să se sclupteze astfel:
- dacă un singur copil se va culca flămând în Grădina Domnului, vor fi pedepsiți: părinții, preotul, primarul, asistentul social
- dacă după treizeci de ani părinții tot mai pleacă din țară din cauza sărăciei, cei care au condus țara se vor pedepsi
- dacă cineva va lua pre numele lui vreun petic de pământ din bunul public, vreo insula, vreo fabrică, magazine, hotel, parcare, etc, va fi pedepsit
- dacă o persoană nu se căsătorește și trăiește necununat doar ca să-și ascundă averea pe care nu o poate justifica, va fi pedepsit
- dacă un parlamentar votează o lege care va aduce nenorocire semenului, va fi pedepsit
- dacă un constructor, doi sau mai mulți, se înțeleg în mod fraudulos să aducă prejudicii unei licitații pentru o autostrada, vor fi pedepsiți
- dacă cineva investit cu autoritate publică va fura din hrana copiilor, bolnavilor, persoanelor nevoiașe, va fi pedepsit
- dacă un judecător ia o decizie într-un caz, iar apoi se dovedește că a greșit, va fi pus să plătească de douăsprezece ori cât a impus el acuzatului și nu i se va permite să mai judece.
Vă rog să completați până la 282 de articole.
În loc de epilog
Litera legii, a legii penale în acest caz, funcționează ca un reflector. În lumina lui necruțătoare fapta și făptașul sunt prezentați în fața opiniei publice. Aceasta îi vede, îi știe. Îi condamnă, îi iartă, îi compătimește, e altă discuție. Dar oricâte reflectoare, oricât de puternice și moderne ar fi acestea, nu pot acoperi în totalitate bezna pe care mintea umană pervertită o poate potența. Iar în rotirea lor peste câmpul social există întotdeauna unghiuri ”moarte”. Cazuri care nu vor ajunge în fața justiției pământești niciodată. Există omucideri care se fac lent, prin acumulări. O lege strâmbă sau una care zace de ani buni prin sertare pentru că nu are norme metodologice, iar până la aplicarea acelor norme oamenii mor pentru că nu-și pot cumpăra, de exemplu, un medicament și se sting între timp ca niște lumânări din cea mai pură ceară, nu e mai puțin crimă decât crima comisă cu toporul! Nu, nu e! Lipsa unei autostrăzi care ține, în ciuda puhoiului de bani pe care Europa aproape că ne imploră să-I luăm, o comunitatate întreagă departe de lumea unde se mișcă lucrurile, nu e mai puțin crimă decât crima comisă cu târnacopul! Mergeți în stânga Siretului și veți vedea spre est, case din ce în ce mai dărăpănate, copiii din ce în ce mai lihniți de foame! Unde-s speranțele lor? Oare ce le spun ei Maicii Domnului când află că undeva, la doar câteva zeci de kilometri de drumul lor noroios, de bezna și frigul din case, există semeni de-ai lor care au asfalt, lucși, programe tv, diurnă, salariu, comisioane, plocoane, berbecii cei grași jerfiți la ceas de seară în numele lui Adonai?
Hammurabi a fost un rege bun. A făcut legi bune. A construit temple. Dar și drumuri bune. Canale de irigații. Pe vremea lui cultura babiloniană era pentru Orient ceea ce va fi mai târziu Elada pentru Occident. Ce a făcut oare Hammurabi să ajungă și, mai ales, să rămână un mare rege? A curățat partea dinlăuntru a blidului, ca și partea de afară să fie curată. Nu a vrut ca el și ai lui să se asemene unor morminte văruite care pe dinafară se arată frumoase, iar pe dinlăuntru sunt pline de oasele morților și de orice fel de necurățenie. Nu a acceptat zeciuiala din izmă, din mărar și din chimen și nu a lăsat nefăcute cele mai însemnate lucruri din Lege: Dreptatea, Mila și Credința. N-a lăsat să treacă țânțarul pentru a înghiți cămila, așa cum va fi zis, mai târziu, adică de la începutul veacului, fiul unui tâmplar din Nazaret.
P.s. Am scris acest articol în urma unei discuții private cu un preot pe care-l respect, deci fiind privată discuția nu-i voi da numele, și care a înțeles el să-mi trimită imagini cu o paradă sau o piesă de teatru, n-am înțeles bine, în care apăreau ceea ce părea a fi persoane homosexuale, ca un fel de argument post Referendum. I-am spus și spun și aici: A crede că cineva care nu a fost la acest plebiscist e musai susținător al homosexualilor este o prostie. Oare nici acum nu s-a înțeles de ce milioane de creștini care în mod normal ar fi trebuit să valideze cu minim 60-70 la sută un astfel de referendum, au preferat să stea acasă? Or fi toți creștinii practicanți, așa păcătoși cum om fi, activiști LGTB? Eu zic să mai reflectați…
Share
